SPATIU EXPANDAT 2016

Cât de public este spaţiul public?

text de Judit Balko

„Zona gri”, tema în jurul căreia am urmărit să structurăm cea de-a şasea ediţie a proiectului Spaţiu Expandat, a fost aleasă cu intenţia de a genera întâi din partea artiştilor, şi apoi din partea publicului larg, pornind de la perspectiva introdusă de artişti, o examinare critică privind modul cum multidimensionalitatea spaţiului public se regăseşte cu adevărat în viaţa urbană, cine modelează spaţiul public, cum se delimitează acesta în raport cu interesele private, care sunt posibilităţile de chestionare sau subminare a ordinii stabilite de cei aflaţi în poziţii de putere pe plan politic, economic sau social. Mai mult decât în anii precedenţi, atenţia noastră a fost direcţionată spre investigarea noţiunii de spaţiu public, pornind de la definirea acestuia ca spaţiu urban deţinut şi folosit în comun de către toţi locuitorii şi care, cel puţin în teorie, este accesat liber şi egal de către toţi cetăţenii.

Plecând de la cadrul larg al temei lansate, artiştii au pus în lumină diferite aspecte ce ţin de realitatea spaţiului public în România, propunând atât tipul de intervenţie (instalaţie sau performance), cât şi locul de desfăşurare. Anul acesta, pe lângă intervenţiile directe în spaţiul public, ne-am propus să explorăm realitatea spaţiului public românesc şi prin intermediul camerei de filmat, aducând împreună perspective diferite de chestionare şi relaţionare, urmârind să punem în lumină valenţe şi înţelesuri variate ale acestei noţiuni în contextul specific românesc.

Diferite ca subiect şi modalitate de abordare, mergând de la aparentul umor a lui Miklos Onucsan în „Atenţie! cad frunzele”, la exerciţiul de anduranţă al Elanei Katz în „Spuneau că este o noapte călduroasă, fără precipitaţii”, cele şase intervenţii au relevat un spaţiu public mai degrabă anacronic şi disfuncţional, decât unul bazat pe dialog şi respect reciproc în ce priveşte raportul dintre cetăţeni, grupuri distincte care îşi revendică o poziţie în spaţiul public şi între aceştia şi instituţiile publice care administrează domeniul public. Însăşi prezenţa în spaţiul public a unor lucrări de artă contemporană care nu se încadrează într-o formă general acceptată şi recunoscută ca artă ridică semne de întrebare. Arta nu este văzută ca un mijloc prin care se poate atrage atenţia asupra unei chestiuni marginalizate de discursurile oficiale, sau prin care se poate aborda o poziţie critică, fiind înţeleasă mai degrabă ca ceva frumos, decorativ, apreciată prin prisma valorii estetice, a posibilităţii de a ne încânta şi nu de a ne provoca o reacţie, un gând, o atitudine critică.

Organizarea unui proiect de artă în spaţiul public presupune, în prezent, în Bucureşti, o negociere cu repezentanţii Primăriei Municipiului Bucureşti privind ce, unde şi când se poate realiza. Lipsa unui cadru legislativ care să recunoască demersurile artistice şi prezenţa artei în spaţiul public ca ceva normal şi oportun transformă aceste negocieri în chestionări de tipul „da’ de ce sunt toate atât de triste” şi neasumare a unei poziţii de susţinere a unor lucrări de artă pe motiv că acestea adoptă o poziţie necomfortabiliă, care poate atrage critici asupra celor care le promovează.

Reacţiile provocate de intervenţia lui Radu Boeru în presă, printre cetăţeni, dar mai ales în rândul administraţiei publice, şi care au dus la înlăturarea rapidă a acesteia chiar înainte de deschiderea oficială a proiectului, au relevat existenţa unei stări de neîncredere şi de antagonism între nevoile şi aşteptările bucureştenilor, ale diverselor grupuri coagulate pentru a-şi revendica un loc în spaţiul public, cum este comunitatea bicicliştilor şi administraţia locală. Vocile care au primat în acest caz nu au fost cele majoritare care au înţeles critica şi umorul artistului,  materializate în parcări fictive în locuri imposibile, cum ar fi scările care coboară spre Biserica Kretzulescu, din vecinătatea Muzeului Naţional de Artă. Intervenţia de artă nu a fost înţeleasă ca posibilitate de a genera un dialog constructiv, ci ca o agresiune îndreptată împotriva unui anumit grup sau instituţie. Aceeaşi privire acuzatoare a fost îndreptată şi spre lucrarea lui Mihai Balko cu lingourile-coşciug, considerată incomodă în vecinătatea Băncii Naţionale.

Este surpinzătoare, în acest context, lipsa de reacţie (negativă) la acţiunea performativă a lui Dan Acostioaei sau la intervenţia duo-lui Monotremu, care au folosit steagul României ca o critică tocmai la naţionalismul la care astfel de simboluri trimit. Reacţiile virulente, nejustificate, ca şi lipsa de reacţie, sunt simptomatice pentru contextul românesc. Spaţiu public pare astfel un câmp de bătălie pe care îşi dispută prezenţa mai mulţi actori, în care vocile mai puternice le acoperă pe cele mai slabe, mai puţin intruzive sau abuzive. Se conturează un spaţiu incert care nu este chiar public, dar nici privat, în care opera de artă se delimitează ca un intrus care ne arată ceea ce nu vrem să vedem.